Dream team

“Numai maine nu-i poimaine”, spune o vorba romaneasca si cum la mine zilele trec din doi in doi, azi e de fapt “mainele” din povestea trecuta.

Partea a doua a concluziilor trase la 30 de ani si povestile din spatele lor.

O scurta precizare: orice asemanare a personajelor de mai jos cu persoane reale este pur intamplatoare :-).

A fost odata…

… ca niciodata, Ianuarie douamiisicevapestezece. Frig al dracu’ afara. Proaspat intors din cel ce avea sa devina ultimul voiaj (care oricum era ultimul dupa ultimul) si auto-blestemat cum ca daca mai calc pe vapor in vreun voiaj, sa-mi moara, sa mi se usuce si sa-mi cada, ma hotarasc sa-mi reiau cariera “la uscat”, cum ar zice unii. Doar ca vanzarile si relatiile cu clientii nu-mi mai pareau atragatoare, mai ales in contextul “crizei” care inca isi tara mantia de faliment prin tara noastra.

Si cum se face, ca printre anunturile de angajare la firma aia pe care a adus-o madam Tatoiu in .RO si mai la stanga de anunturile pentru hostesse videochat vad “anuntul”. El era. Raspunsul la toate rugaciunile mele (daca le-as fi facut). Picatura de speranta in marea de țâțe cu miros de parfum medicoru. O companie mare din port angaja personal. Click pe “Aplica”, selectez “CV Engleza”, compun o scrisoare de intentie, click pe “Trimite”, o cruce mare si un “Doamne-ajuta!” printre buze…

Cateva zile mai tarziu, eram la interviu. Dupa alte cateva, semnam contractul si incepeam munca. Primul contact cu portul asta al nostru, cu turele de noapte, cu programul fix. Frig si praf. Praf si frig. Si niste lebede. Aaa… si delfini d-aia mici, de-i prind pescadoarele turcesti “din greseala” in plase si apoi ii gasim noi morti pe plaja la Trei Papuci.

Inceputurile.

Usor-usor, faceam primii pasi in port. As putea spune ca timid, dar as minti. Deci nu timid. Am nimerit intr-o perioada de tranzitie. Chiar in mijlocul ei. Multi din colegii vechi urmau sa se pensioneze iar stafeta trebuia predata generatiei noastre. Si cum noi eram cretini, specific varstei, iar ei nu tocmai dornici sa serveasca pe tava experienta lor de-o viata unor pusti corditi, tot procesul nu avea cum sa fie altfel decat interesant. Primii doi ani au reprezentat perioada in care am acumulat cele mai multe cunostinte din toata existenta mea de pana acum…

La fiecare pas descopeream ceva nou. O fieratanie cu forma ciudata (despre care eram ferm convins ca are un rol clar stabilit, chiar daca era doar o fieratanie), vreun traseu de cabluri, cate-un utilaj, un om care facea un lucru intr-un fel nemaivazut pana atunci. Eram ca un copil cu o jucarie noua. Si maaaaare. Si foarte complexa…

Dream team.

Anii au trecut si salopeta s-a transformat in bulgi, turele in program de zi iar biroul de la parter in biroul de la etaj.

O data cu promovarea, au crescut si responsabilitatile. Abordarea s-a schimbat radical, atat a mea fata de ceilalti, cat si viceversa. Chiar daca parea la fel, totul era diferit. Si ma regaseam in mijlocul unei alte tranzitii, doar ca de data asta se intampla la nivel micro, iar eu eram singurul personaj.

Citeam pe net tot felul de articole despre echipa de la locul de munca, despre cum se formeaza, cum se mentine, dar niciodata nimic concret. Nu prea stiam de unde s-o apuc. Cu toate ca inca din prima zi lucrasem in echipa iar pe parcurs ajunsesem sa conduc una, de data asta nu gaseam abordarea corecta.

Echipa asta era deja formata. Aveau subiectele lor de discutie, glumele lor, tabieturile lor… A urmat o perioada, nu foarte lunga, ce-i drept, in care mi-am cautat locul. Si gasindu-l, incet-incet, am inceput sa ma simt in filmul bun si sa-mi intru in ritm. Dincolo de fise de post, de proceduri, de reguli, lucrui existente si respectate oriunde ai lucra, cel mai important aspect, dupa cel de a-ti face treaba pentru care esti platit cat de bine poti, e sa-ti gasesti nisa, locul tau, coltisorul tau in cadrul echipei.

La momentul asta, in fiecare dintre colegii mei gasesc un prieten, un frate mai mare, o verisoara mai mica sau un unchi asa cum mi-am dorit mereu. Iar pentru ca sunt “cretin”, vorbesc mult si uneori tind sa-mi exacerbez trairile, le sunt recunoscator pentru ca sunt sigur ca nu le-a fost usor sa ma accepte :-).

 

Share This:

Sending
User Review
4.33 (6 votes)

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *